Remember.......my soul, my love, my everything.......

In mine se da o lupta, un razboi. Intre ce este bine sa fac si ce ar trebui facut. Ma zbat intre durere ascunsa, zambete impartite si o incredere in sine ce nu-mi apartine, in momentul de fata. Asta e un post trist, poate mult prea trist pentru firea mea. In ultima vreme am varsat multe lacrimi, poate ca m-am lasat ranita prea usor de niste prostii.....Dar oare poti schimba firea omului? Ar trebui sa fiu dura si sa dau cu pumnul in masa, cand eu nu sunt asa? Ieri a fost bine, am ras, am glumit, ne-am tachinat.....Si cu toate astea, simt ca pierd ceva....Ca viata o ia oarecum intr-o directie pe care nu o vreau, pe care o urasc.....Ma simt la o rascruce de drumuri. Sa fiu eu cea care pune iar problema ce se va intampla cu noi? Sa iau eu o decizie pe care nu mi-o doresc pentru mine sau mai bine, il sustin, mergem inainte si speram intr-un viitor mai bun? Si tocmai aici e problema: ca nu prea stiu ce vom face, ca evita sa vorbim despre asta. Ieri mi-a zis ca e posibil sa se intoarca la anul, in ianuarie.......E posibil......Pentru ca daca lucrurile merg bine, i se va face contract pe termen nelimitat......Si eu? Cu mine cum ramane? Chiar nu-i pasa ca pe mine ma chinuie nesiguranta asta? Ma aflu pe nisipuri miscatoare.....Ne stim de un an si 5 luni.....Inteleg ca ii este greu, ca isi doreste o baza materiala si apoi alte planuri, dar mai sunt si eu in jocul asta, in viata lui.......A venit vorba de facultate, de faptul ca trebuie sa faca si ultimul an, pentru ca e pacat de atatia ani pierduti. Mi-a spus ca o va face dupa ce termina cu lucrul. I-am zis ca ar fi frumos daca ar veni in Constanta si ar termina-o aici. M-a intrebat daca as vrea asta. I-am replicat ca el a venit cu ideea asta acum ceva vreme (cand a glumit si a zis ca vine aici sa termine scoala, dar in final a visat cu ochii deschisi si mi-a zis ca ar fi fost frumos sa fie asa). Mi-a mai pus aceeasi intrebare de doua ori. In final, i-am spus ca da, as vrea. A ras pe sub mustati, probabil ca si el si-ar dori asta. A ramas mai putin de o luna pana cand va pleca......Imi dau lacrimile numai cand ma gandesc la asta. Nici nu vreau sa ma gandesc la ziua aia.....Sa-l stiu mai departe decat este deja, sa nu stiu de el o luna si ceva, pana isi va lua un laptop, pana va da un semn de viata......Ma consolez cu gandul ca voi avea un job si va trece timpul mai repede, dar probabil ca seara voi adormi plangand, cu chipul si vocea lui in minte. Si nici acum nu stiu daca ne vom vedea pana va pleca. I-am zis sa vina intr-un week-end, daca poate. Eu nu am cum, dupa sesiune incep job-ul si nu exista nici o sansa. Ma tachina, imi zicea ca stie el ca nu vreau sa vin, nu ca nu pot.....:P Am mai intalnit persoane, dar oamenii ca el sunt pe cale de disparitie si nu vreau sa-l pierd. In bratele lui mi-am gasit refugiul,pacea si toate celelalte lucruri ce imi lipseau atat de mult. Suna ciudat, dar intr-un fel, imi este ca o a doua mama. Un om langa care am sansa sa cresc, sa ma maturizez, sa invat de la el. Cum as putea sa renunt la un astfel de om? Care ma cearta atunci cand gresesc,care imi vrea binele si ma apreciaza. In felul lui, dar stiu ca o face. Poate nu o spune cu voce tare, doar ca sunt alte lucruri prin care se simte si asta. Am invatat sa-i iubesc si defectele; nu ma mai deranjeaza ca fumeaza, ca mananca aiurea, ca pune telefonul pe speaker uneori, cand vorbeste cu mine si se joaca in acelasi timp pe pc, nu-mi mai pasa ca ma tachineaza cu nu stiu ce fata vazuta pe strada, ca uneori se comporta ca un copil rasfatat sau nu-mi raspunde imediat la mesaje. Il vreau langa mine, atat. Am mai cunoscut persoane, poate mult mai empatice decat el, dar omul asta are ceva special, cel putin asa il vad eu. Dintre toti, el a fost singurul care a stiut cum sa se apropie de mine, cum sa-mi vorbeasca pentru a intra in sufletul meu si nu-mi doresc sa-l pierd. Ma rog mereu sa ne fie bine si am incredere in Dumnezeu, dar ma omoara gandul ca nu stiu ce vom face mai departe......Imi este atat de dor de el......